Limba semnelor
Limba semnelor reprezintă un mijloc non-verbal de comunicare, alcătuit în totalitate din semne, gesturi, mimică facială, precum și reguli de utilizare și combinare a acestora. Pentru cele mai multe dintre persoanele surde sau hipoacuzice, limba semnelor constituie adevărata “limbă maternă” și principalul mod prin care pot interacționa cu societatea și grupurile de care aparțin.
Chiar dacă unele noțiuni sau expresii din limba română nu se traduc perfect în limba semnelor, aceasta rămâne cea mai simplă și eficientă metodă prin care persoanele cu deficiențe de auz pot interacționa cu semenii lor. Pentru a veni în întâmpinarea acestor mici imperfecțiuni, dicționarul digital pesemne.ro include fraze greu de tradus din anumite domenii, explicate și gesticulate de personalități de marca ce aparțin de domeniilor respective.
Scurt Istoric al Limbii Semnelor
Istoria scrisă a limbii semnelor începe în secolul al XVII-lea, odată cu descoperirea primulei limbi vizuale ca metodă de comunicare. Au existat anumite dovezi care atestă existența unei limbi a semnelor chiar mai vechi, în Grecia antică, în preajma secolului al V-lea.
Limbiile semnelor sunt adesea limbi naturale, diferite din punct de vedere al construcției de limbajele exprimate oral. Ele s-au dezvoltat în paralel, în diferite regiuni ale lumii, astfel că o primă limbă a semnelor nu poate fi determinată cu precizie. Până în secolul al XIX-lea, tot ce știam despre limbiile semnelor istorice se rezuma la alfabetele reprezentate manual.
Una dintre cele mai vechi atestări istorice care fac referire la limba semnelor provine din opera lui Platon, când Socrate spune:
“Dacă nu am fi avut voce sau limbă și am fi vrut să exprimăm gânduri sau idei, nu cumva am fi încercat să gesticulăm folosindu-ne mâinile, capul și restul corpului, așa cum o fac oamenii needucați în prezent?”
Socrate
În Evul Mediu își face apariția limba semnelor monastică, folosit cu precădere în Europa de către diferite entități religioase începând cu secolul X. Acestea nu erau destul de dezvoltate pentru a fi considerate cu adevărat limbaje, ci mai degrabă o colecție de gesturi bine-definite într-un sistem specific.
În comunitățile amerindienilor găsim un soi de “lingua franca”, folosită în special pentru negoț și în timpul ceremoniilor, dar și ca limbă a persoanelor cu deficiențe de auz. Există surse ce indică faptul că aceste limbi erau destul de complexe, etnografi precum Cabeza de Vaca atestând că majoritatea discuțiilor dintre spanioli și amerindieni au fost purtate prin limbajul semnelor.
Însă cea mai timpurie referință găsită cu privire la limba semnelor provine din 1575, în Marea Britanie, la nunta lui Thomas Tillseye, un bărbat cu deficiențe de auz. Începând cu acea dată, apar mai multe dovezi ce specifică folosirea limbii semnelor britanice atât în coloniile de la acea vreme, precum India, Australia sau Noua Zeelandă, cât și în republici și provincii precum fosta Yugoslavie, Norvegia sau Germania.
Între 1500 și 1700, la curțile sultanilor otomani, cei mai apreciați slujitori erau cei cu deficiențe de auz, fiind considerați foarte discreți și demni de încredere. Pentru a putea interacționa cu aceștia, mulți diplomați de pe lângă curtea sultanului au fost nevoiți să învețe o limbă a semnelor ce a fost transmisă mai departe din generație în generație.
În Franța a existat o comunitate restrânsă de persoane cu deficiențe de auz ce foloseau limba semnelor pentru a comunica. Acest fapt a fost atestat de l’Abbé Charles Michel de l’Épée, care, în secolul al XVII-lea, a pus bazele primei școli pentru cei cu deficiențe de auz la Paris. Multe dintre limbiile semnelor de astăzi sunt inspirate din învățăturile Școlii Franceze de Limbă a Semnelor pentru că profesorii acesteia au călătorit în lume și au instituit la rândul lor școli de limbi a semnelor, inclusiv în Statele Unite ale Americii.